Amor în straturi
Nu este doar o călătorie a iubirii, ci și a sinelui, o explorare a contradicțiilor și a ambiguității ce se nasc atunci când inimile se află într-o continuă căutare.
O colecție ce se joacă cu lumina și întunericul, cu realitatea și visul.
Amor solar
Amor solar, suspendat
acolo unde sânii despart cerul:
Nu există cer, există doar iluzia lui, cum nu există amor, ci doar dorință;
un joc al vidului,
unde divinul atinge carnea
Și se recunoaște.
Între umbră și foc—
o pulsație dincolo de piept;
cerul se frânge
Ca o fisură în timp prin mii de curbe,
Acolo,
există o ecuație nerostită:
Dorința ce nu consumă,
lumina ce nu arde.
Sfâșiată de un dor fără sfârșit,
care nu naște
și nu moare – doar este.
La capătul lumii
De aici până oriunde,
Întinde-Mă, tăvălește-Mă precum untul pe pâine prăjită,
Fierbinte, atât cât trebuie - Dimineața, seara.
Seara, Lasă-Mă!
dă-Mi drumul și cuprinde-Mă din nou
Vorbește-Mi când glasul Meu dispare,
nu Mă lăsa să caut răspunsuri pe care nu vreau să le cunosc.
Privește-Mă!
Întinde-Mă ca pe o gumă de mestecat,
Gustă neînfricat din aromele necunoscute, nu te opri!
Să nu Mă lași pradă tăcerii ce urmează.
Privește-Ne, alunecăm…
nu Mă lăsa să rostesc ce nu aș vrea să aud.
Ce nebunie, ce dor, ce tremur, ce joc de roluri, ce vis țicnit, ce strigăt.
Ajută-mă!
Nu Mă lăsa să te port în suflet sau să Mă agăț de umbre;
Singură, mai singură ca niciodată
Totuși, te simt pe piele, în gânduri, în începuturi și sfârșituri
Mă întreb
Mă tem
Mă agăț de Tine
Te chem
Te alung
Te rup din Mine
Mai sper.
Pot încă visa.
Tu, în spațiile mele
Adun fâșii din tine—
Le împletesc, le despletesc,
Te-așez pe viscolul din vene,
În trupul meu flamând și gol,
Te simt, Te-împrăștii și Te-adun,
Mi-e dor, mi-e sete, zici că-s nebună!
Te-așezi în spatiile mele.
Respir,
Te las,
Mă alungi,
Străin te caut,
Te vreau în spațiile mele.
Un colț imaginar
Un colț imaginar—
pe care-l traversezi, încet, cu vârful degetelor,
Văd buzele și gândul meu care-ți cere,
Să-mi dai, să-ți dau,
De tot ce mă tem.
Aproape viu, se încarcă spațiul între noi,
E dens—dorința coboară din minte fierbinte,
te simt, în priviri, în buze, în gesturi ascunse,
La marginea lumii.
Acolo,
e-o chemare sălbatică,
La pândă, iubirea mă așteaptă
Și, știu, că-s captivă în spațiul ce tremură,
Simt strigătul mut cum mă cheamă,
Te vreau,
Și mă tem.
Cădere
Făcându-mi carnea vizibilă, ca sub o privire plină de dor,
îți cer să te apropii,
Să apuc plăcerea în palme strâns—
Mai știi când îți ziceam ce mult te iubesc?
Te iubesc.
Nu cum se iubește un chip în vis,
nu cum se iubește ceea ce se poate pierde sau uita.
Spre arderea sufletului în carne,
mă apăs de trupul tău puternic—
Te simt.
Aș fi vrut să îți cer nectarul iubirii
numai pentru mine,
dar știu că aș fi părut prea lacomă.
Mi-am făcut păcat atât de mare când m-am înecat în tine,
Nimic nu vreau, nimic nu-ți cer,
Căderea îmi aparține.
În noapte, tu
Noaptea te caut, te simt, te respir,
ești vântul ce arde sub pleoapele lunii.
Te strâng în lumină, te pierd în tăceri,
ești umbra fierbinte a mii de plăceri.
Geneza unei nopți fără sfârșit
La început nu a fost nimic.
Nici lumină, nici întuneric,
doar un gol tăcut pe-o pajiște întinsă,
un gând fără nume,
o primă șoaptă care avea să sune.
Și atunci ai apărut Tu,
cu mâinile tale care n-au creat
nici Cerul, nici Pământul,
dar m-au creat pe mine:
Ai început cu gura—
rostindu-mi numele ca pe un descântec,
Sărutând buzele, când universul s-a strâns într-un punct sigur.
Între dinții tăi și buza mea de jos,
Mi-ai sculptat coapsele
cu degetele care n-aveau milă,
Mi-ai desenat mii de stele pe burtică—Tu știai,
că orice religie adevărată
începe cu sângele.
M-ai luat în bucăți.
Cu limba, cu mâinile, cu colțurile oaselor tale,
mi-ai dezmembrat sfințenia
și ai reconstruit-o în forma unui oftat
care n-avea nimic de-a face cu Dumnezeu.
Mi-ai fost Demiurg și demon,
ai suflat peste mine cu vise,
și din carne ai făcut febră,
și din febră ai făcut foame,
și din foame ai făcut viață—
Tu știai,
că adevărata libertate
e să fii prins în cineva
care nu-ți dă drumul niciodată.
Dar orice creație cere un sacrificiu.
Orice început își are propria Apocalipsă.
Totuși, dacă noi am fost geneza—
cine, Doamne, o să aibă curajul să ne stingă?
Ultimul ultim
Ți-am spus că nu mai vin.
Și totuși, între dinții tăi care îmi rod numele
ca pe-o coajă de măr interzis,
mi-e cel mai acasă.
Ți-am spus că nu mai vreau,
dar uite-mă cum mă încolăcesc pe tine,
cum ne împletim ca niște lingurițe în noapte;
Și-ți mușc clavicula
ca și cum s-ar ascunde acolo
un adevăr pe care,
n-am avut niciodată curajul să ți-l spun.
Îmi spui că nu mai vrei,
dar mă închizi în brațe
ca într-o colivie fără scăpare, fără repere.
Mâine, rămânem doi străini cu buzele uzate;
doi foști Zei care au uitat cum să creeze universuri din săruturi.
Dar azi?
Azi ne jucăm de-a sfârșitul,
cu unghiile înfipte în piele.
Azi, îmi spui că e ultimul ultim.
Dar ultimul ultim, de câte ori
a fost, de fapt, primul?
Întoarcere
Am plecat să mă regăsesc,
dar n-am găsit alt Eu decât în ochii Tăi.
Mă întorc mereu, un val rătăcit,
lovind același țărm,
sărutând un singur mal.
Visului sălbatic
Ea pășea desculță, cu veșmântul lung, tras de vântul serii,
până a ajuns sub copacul visului:
L-a gustat încet, și tot cerul s-a întunecat
I-a curs sucul dulce pe bărbie, și toți îngerii s-au întors să vadă cum păcatul îi luminează chipul.
Apa neagră
Am intrat în tine cum intri în apa unui lac întunecat,
cunoscând pericolul și frumusețea
Apa s-a închis deasupra mea, dar n-am simțit frigul,
doar o liniște nouă, căreia nu i-am știut numele.
M-am lăsat scufundată, căci știam că suprafața nu mai e pentru mine.
Văpaie
În fiecare seară, din ceața care coboară de pe dealuri,
se desprinde un trup pe care nu-l pot atinge.
Aștept nemișcată să mă cuprindă,
Și mereu dispare exact când mă hotărăsc să-l iubesc.
Culegătoare de zmeură
O femeie cu buze mov—
pătate de fructe,
umbla noaptea prin livezile de la marginea cerului.
Sub degetele ei, fructele erau vii, pulsau,
și, cu părul plin de frunze, le culegea,
murmurând povești de dragoste,
în timp ce luna îi turna lapte fierbinte pe sâni
Zmeura aceea, culeasă noaptea,
era gustul unei iubiri ce nu se putea mărturisi, ci doar înghiți.
Și astfel, Culegătoarea mergea mai departe,
cu buzele mereu murdare de adevăruri pe care Nimeni nu le voia rostite.
Femeia din oglinzi
În camera mea sunt o mie de oglinzi,
iar în fiecare dintre ele e o altă femeie.
Toate se privesc una pe alta, și toate știu că una singură a simțit atingerea ta.
Albastru nocturn
Albastru nocturn nu era doar o culoare
era o cetate scufundată în mare, cu porți din coral, cu ziduri din ceață,
pe care am pășit desculță, fără să-mi pese dacă mă mai întorc acasă.
Am simțit nisipul rece cum îmi urcă lent pe glezne,
iar stelele îmi ardeau tălpile în timp ce înaintam spre o umbră: poate o mângâiere sau poate Tu ascuns de mine
Era liniște,
iar tăcerea aceea avea sunetul unui cântec îndepărtat, pe care nu-l puteam înțelege.
Am mers până ce nu m-am mai recunoscut,
până ce ochii mei topiți,
până ce gândul meu nebun,
până ce tălpile arzând,
Și până când cerul și marea și-au schimbat cu totul locul—
Unde am ajuns?
Nu mai știu dacă albastrul acesta sunt Eu sau Tu?
sau Tu, sau Eu?
sunt Eu
sunt Tu?
Castel din coaste
Noaptea, când mă întind în pat,
îmi apăs încet coastele
și ele se deschid ca o ușă secretă
spre o grădină în care crește un castel de sticlă.
E transparent și rece,
cu turnuri care ating norii,
cu scări spiralate ce duc spre camere în care nimeni n-a intrat vreodată.
Merg desculță prin coridoare
Simt cum podeaua tremură sub tălpile goale—
Îmi șoptește povești despre Tine,
cum ai trecut pe aici cândva.
În odaia cea mai adâncă, e un pat din lemn alb, cu lenjerii țesute din vise pierdute și perne umplute cu dor.
Mă întind acolo—
Simt cum castelul respiră odată cu mine,
Parcă și pereții așteaptă să vii,
să treci pragul invizibil,
să ne aprinzi încet din interior.
Dar nici castelul din coaste și nici Eu nu am aflat
dacă așteptarea e singura noastră Iubire.
Zahăr ars
Ți-am lăsat pe masă
un bol cu zahăr ars,
și-am plecat.
Știam că vei gusta din el,
că îți vei lipi buzele de caramelul fierbinte
și vei simți gustul amar
al unei plăceri
pe care am topit-o lent,
până când s-a făcut dulceagă
pe vârful limbii tale.
Atelier de noapte
În fiecare noapte mă pictezi pe-o pânză—
Îți simt pensula de veveriță mângâind liniile, conturând forme accidentale,
Dimineața, mă trezesc tablou neterminat—
culori împrăștiate pe podeaua camerei.
Tu nu ești niciodată acolo să vezi ce ai creat.
Templul florilor nocturne
M-ai rugat să țin o floare
între buze,
fără să o strivesc.
Acolo, petală cu petală,
cuvintele tale cresc și-mi urcă
până la tâmple.
Nectar amar
Orhideele plâng nectar incandescent.
În bucătăria strâmtă,
Oglinzile de abur înghit gemete nerostite, scăpate din coapse flămânde,
Atingeri haotice ridică palatele dorului abandonat—
Pe fața de masă murdară de zaț
Coroanele de spini se-mpletesc cu buze rânjind a blasfemie:
Se arată un oftat-stigmat,
Și ecoul lacrimii arse;
De ce ai venit?
Aici, pe masa rotundă, s-au scurs iubiri neîmblânzite.
Tăcerea are sânii moi
am pus capul pe pieptul tău
și-am auzit liniștea
era vie
țipa încet
mi-a cerut să ies,
că o dor gândurile tale
și atunci te-am iubit.
4 pași greșiți
mi-ai intrat în vis ca-ntr-o greșeală
și ai rămas.
nu din dragoste,
ci pentru că era cald.
Am iubit Europa
în Italia, m-ai legat la ochi
și mi-ai zis că asta e dragostea:
să nu știi cine pleacă primul.
piua.
în Olanda, m-ai pus lângă fereastră,
„să te crească lumina”, ai zis.
iubirea e o plantă perenă –
dar ai uitat să uzi ce simțeai.
în Franța, ai vorbit prea mult.
prea bine.
și m-ai iubit prost,
plăpând, cu accent stângaci.
în Cehia, mi-ai lăsat un cerc pe coapsă
de la cana fierbinte.
ai zis: „scuză-mă.”
n-am știut niciodată dacă vorbeai despre arsură.
în Portugalia, te-am așteptat goală
într-o cameră cu pereți albi ca de spital,
ai venit cu o carte.
ai citit un paragraf absurd,
m-ai sărutat pe frunte
și-ai zis: „ai fi fost un personaj bun.”
în Berlin, mi-ai organizat inima pe categorii:
ce-a fost,
ce putea fi,
ce n-a mai avut loc.
mi-ai dat un dosar cu „noi”
și-ai zis că-l păstrezi pentru un control viitor.
în Elveția,
ai dansat cu alta
în timp ce mă țineai de mână.
în Austria, ai fost silențios, atent,
corect.
mi-ai făcut cafea,
dar n-ai întrebat niciodată dacă mai vreau să rămân.
în București,
ne-am văzut întâmplător într-un supermarket.
te țineai de coș.
noua ta iubire căuta în raftul cu lactate
și tu, fără să clipești,
mi-ai spus, mimând pe buze:
brânzăăă.
Aberație firească
nu ți-ai scos pantofii.
n-ai spus: îmi pare bine.
ai luat un scaun
și l-ai pus fix în locul unde visam să așez altceva.
te-am lăsat
doar ca să-mi demonstrez că unele dezastre
au forma exactă a dorinței.
Umbră
O vedeam uneori dimineața,
când îmi puneam cerceii.
Nu vorbea.
Doar își pieptăna părul
cu o perie invizibilă,
peste un trup care nu părea să mai vrea atingere.
O singură dată, mi-a spus:
Am iubit un bărbat care n-a știut să mă vadă cu lumina aprinsă!
De atunci, Ea, s-a mutat în colțul întunecat dintre hainele mele
și poemele începute seara.
Nu știu dacă era o fantomă—
Uneori,
când mă dezbrac,
mi se pare că o aud oftând
fix în locul unde ar fi trebuit să stea inima.