Martor ocular
Nu e o confesiune. Nu e nici vindecare.
Este o privire. Clară. Înceată. Uneori grea. Alteori aproape tandră. Martor ocular este acel moment în care nu mai poți nega că ai fost acolo —
în propriul corp,
în propriile alegeri,
în așteptări care te-au modelat.
E gest. E carne. E metaforă.
Simfonia trupului
Uite ce pot face cu mâinile mele:
Ele nu doar ating – ele creează.
Desenează momentul, modelează tăcerea,
Degetele mele dansează,
arătând drumuri nevăzute,
purtând în ele iubirea care crește,
Ele se ridică, tremură, cad –
ca valurile unei mări ce șoptește secrete.
Uite ce pot face cu picioarele mele:
Ele nu doar merg – ele visează.
Tălpile mele simt povestea fiecărei pietre,
Fiecare pas e un legământ cu pământul,
dar și o chemare spre înainte.
Picioarele mele sunt rădăcini care știu să zboare,
ancorele libertății.
Uite ce pot face cu ochii mei:
Ei nu doar privesc – ei dezvăluie.
Strâng lumina în puncte de eternitate,
Citesc umbrele durerii și frumusețea ascunsă în colțuri.
Fiecare clipire e o poartă deschisă,
fiecare privire e un cuvânt nerostit.
Ochii mei sunt ferestre care văd dincolo de margini,
oglinzi care nu reflectă, ci creează –
o lume întreagă, dintr-o singură lacrimă.
Căutare
Mă întreb uneori dacă nu cumva
am fost făcuți să căutăm,
nu să găsim.
Poate că întrebarea și răspunsul sunt doar două fețe ale aceleași monede,
dar cine a spus că monedele trebuie să fie rotunde?
Și totuși, continui să caut
în locuri unde nimeni nu îndrăznește să caute,
în colțuri neapărate de lumină,
acolo unde răspunsurile se destramă
și devin doar umbre care se plimbă printre gânduri.
Poate că adevărul nu e decât o iluzie frumoasă,
dar, ce-ar fi viața mea fără iluzia asta?
Limitele gândului
Gândul meu este un bărbat obosit
care se plimbă printr-o cameră goală,
fără să știe că poartă cu el toate greutățile lumii.
Poate gândurile sunt doar ecouri ale unui viitor care nu a fost încă trăit.
Poate că există un loc în care gândurile nu există,
un loc unde nu mai trebuie să îți justifici pașii,
unde nu mai e nevoie de rațiune,
Și unde tăcerea este suficientă.
Fereastră spartă
Ochii mei sunt feroneria unui timp care nu se mai întoarce.
Privesc printr-o fereastră spartă,
unde fragmente de realitate se reflectă
în fiecare colț al camerei,
ca niște umbre fugitive care se întorc
pentru a ne aminti ce am pierdut.
Dar nu văd nimic.
Totul se schimbă, totul e praf.
Iar eu,
privesc fereastra ca pe o hartă uitată
și mă întreb dacă nu cumva eu sunt geograful lumii.
Între răsărit și apus
Aș vrea să trăiesc între răsărit și apus,
unde lumina și întunericul se întâlnesc
pentru un singur moment,
ca două părți ale unei coline care se privesc una pe cealaltă,
fără să știe că sunt același munte.
Dar nimeni nu știe când e răsărit și când e apus.
Invitat punctual
Moartea e singurul oaspete
care nu-și anunță vizita,
dar nici nu întârzie vreodată.
Îți intră în casă politicos,
îți bea cafeaua, îți probează hainele,
îți scutură viața de praf
și apoi îți zâmbește:
Gata? Mergem?
Cine ești?
Mi-am pus trupul în dulapiorul de la intrare
ca pe o haină care nu mai e la modă
dar încă îmi vine.
mă privesc în tavan și mă număr.
nu în kilograme,
ci în zile în care n-am plâns.
mă țin întreagă din obișnuință.
dar uneori
mi se crapă câte un zâmbet
și din el iese o fată mică
ce strigă: n-a fost corect!
o liniștesc.
îi dau câteva versuri și un ceai.
și-o las să rămână.
azi.
mâine nu promit.
Teritoriu
corpul meu a fost teritoriu.
locuit, invadat, părăsit,
redenumit.
i-au spus „fragil”,
„dulce”,
„neliniștit”.
dar niciunul n-a construit o casă în el.
doar corturi
și focuri de tabără.
acum sunt o hartă
cu limite trasate clar.
și o singură inscripție în centru:
nu se mai cucerește nimic pe aici.
Încolțesc
cresc lucruri în mine
pe care nu le-am plantat.
dar le ud.
că n-am de ales.
Odihnă în așteptare
e un spațiu între coastele mele
unde dorm întrebările
care n-au mai avut curaj să plece.
stau acolo, moi,
cu miros de ieri.
și uneori, când tu taci,
ele se trezesc și întreabă:
- și acum ce mai așteptăm?
nu știu să le răspund.
dar le leg cu ață,
să nu plece fără mine.
Oase
am purtat corpul
ca pe o rochie moștenită,
prea grea în tiv,
prea vie în umeri.
pielea mea s-a așezat în ea însăși
ca o femeie care știe
că e prea târziu să mai plece.
coastele au ținut loc de brațe.
genunchii — altar și păcat.
în tălpi: toate drumurile
pe care n-am mers.
m-au întrebat:
te simți bine în tine?
și-am zâmbit ca o cicatrice —
încă învăț
să nu mă îmbrac în comparații
Zgomot latent
n-am mai vorbit de două zile.
nu e ceartă.
e altceva—
mai calm,
mai perfect.
dimineața, facem cafeaua
cu gesturi exacte.
știm unde e totul.
știm cât lapte vrei.
știm ce cană.
în liniștea asta corectă
se aud toate lucrurile
pe care nu le mai putem rosti—
așa că bem.
și bem.
și așteptăm
să crape prima ceașcă.
Mesaj eșuat
există o cădere care nu se aude.
e moale, lentă, pe interior.
se întâmplă în timp ce dai reply la un email,
sau când răspunzi la „cum ești?”
cu „mă țin.”
e în spatele genunchilor
când nu mai știi dacă te ridici
pentru tine
sau pentru program.
nu are sunet.
doar absența ușoară
a unei scântei
pe care nu mai știi unde ai pus-o.
Compromis
n-am ales mare lucru.
doar ce să mănânc.
cu cine să ies.
pe ce parte a patului să dorm.
dar între lucrurile acelea mici
s-a construit o viață.
și-acum nu mai știu
dacă am trăit-o,
sau doar am zis „da”
la destule lucruri
care nu m-au deranjat
la început.
Sufletul meu, plăpând
e mic.
nu pentru că n-a crescut,
ci pentru că a învățat să se strângă
de fiecare dată
când cineva se uita la el
ca la un obiect pierdut.
îl țin în palmă
doar seara,
când nimeni nu cere nimic de la mine.
când pot să-l învelesc
cu o promisiune de tăcere
și să-l las
să bată
cum poftește.
Soare în exces
soarele e necruțător când stai nemișcată.
arde ce nu e ascuns.
scoate din piele tot ce ai uitat că porți.
m-am așezat într-un câmp fără umbră
și-am zis: lasă-mă să văd ce rămâne.
am ieșit cu obrajii roșii,
cu tălpile crăpate,
și cu o liniște în mine
care nu mai cerșea lumină.
Înțelepți cu carapace
se mișcă încet,
dar au toată casa cu ele.
nu fug.
nu pierd.
nu uită unde se întorc.
le-am invidiat într-o viață anterioară
când îmi strângeam toate lucrurile
într-o valiză prea mică
pentru câtă absență căram.
le-aș întreba cum fac —
să nu le doară lumea
când se retrag în ele.
E doar dragoste
nu te grăbi.
e doar dragoste.
nu doare.
doar zgârie puțin pe dinăuntru
când bei apă.
nu cere nimic.
doar o prezență permanentă,
o voce de seară,
și poate acces la gândurile tale
care nu se pot spune cu voce tare.
nu te panica.
nu te va consuma.
doar te va face să uiți parole,
să te îmbraci mai bine
și să zâmbești ca un idiot la:
„mă mai gândesc.”
e doar dragoste.
și, uneori,
te lasă în drum
cu tot cu suflet
dar stai liniștit.
nu e mortală.
decât dacă
o iei în serios.