Despre „viața” și „treaba” ta!

Era o zi frumoasă de marți – o marți perfectă, așa cum se spune despre zilele care nu sunt nici prea calde, nici prea reci, dar nici prea…destul de normale pentru a nu ridica o întrebare existențială. Într-o cafenea mică, cu mese de lemn bătute de vreme, stăteam și mă uitam pe geam la un tip. Nu era nimeni important, doar un tip ca oricare altul, care vorbea la telefon. Nu că m-ar fi interesat discuția lui, dar eram în stadiul acela din viață în care te întrebi ce sens mai are să te întrebi de ce nimeni nu vorbește mai mult despre…cum să spun? Cum să trăiești?

Și totuși, omul vorbea cu atâta convingere, încât m-am întrebat pentru o secundă dacă nu cumva el știa ceva ce eu nu știam. Și l-am ascultat, fără să vreau. Părea că discuta despre viața lui într-un fel ce ar putea fi scris într-o carte de dezvoltare personală, cu toate citatele alea spuse la fel de greșit și de profund ca „Înainte de a-i judeca pe ceilalți, pune-ți niște ochelari de soare”. Și cum și-a dat seama că ceva „nu funcționează în viața lui”? Cu o întrebare, desigur. „Cum ar fi să îmi schimb complet viața?”, a spus el cu vocea aia gravă, că parcă vindea un roman psihologic de succes. M-am gândit că răspunsul la întrebare era atât de evident încât l-am rostit cu voce tare, fără să îmi dau seama: „Păi, ar fi oribil. Dacă îți schimbi viața, îți schimbi și fricile, și frustrările, și adio zone de confort. E ca și cum ai încerca să schimbi un ceas vechi, dar nu știi unde-s piesele. Și dacă le-ai avea, nu ai ști cum să le montezi, pentru că ești, de fapt, un ceas deșteptător care dă alarme la fiecare 15 minute.”

Omul s-a uitat la mine. Am simțit cum o liniște profundă s-a așezat pe masă. Nu știu de ce, dar am simțit nevoia să continui: „Viața nu e despre schimbări masive. E despre înțelegerea că, de fapt, toți suntem într-o competiție cu noi înșine și câștigăm mereu un loc pe podiumul nefericirii.”

Căci, la urma urmei, totul e un paradox. Ne petrecem toată viața încercând să devenim cine suntem – dar cine suntem? Ni se spune că e bine să fim autentici, dar dacă ai fi cu adevărat autentic, probabil că nimeni nu ar vrea să stea lângă tine. Să fim sinceri, cine își dorește o prietenie cu un om care nu se teme să-ți spună adevărul? E mai ușor să te învăluie o minciună frumoasă, elegantă, care să te păstreze confortabil în iluzia „totul va fi bine”. Căci, ce este confortul dacă nu o mare minciună colectivă? Un fel de „să fim împreună la așteptare, dar niciodată să nu cerem prea multe?”

Și iată-l pe tipul ăsta care își pune întrebarea existențială: „Cum ar fi să îmi schimb viața?” Probabil că el vrea să creadă că „schimbarea” e despre a merge mai departe într-o lume nouă, unde oamenii sunt mai buni, mai fericiți și mai…deschiși la idei noi. Dar ce știe el? „Schimbarea” e o iluzie. Nu există „nou” în viața asta, doar variații subtile ale aceleași vechi frici care ne bântuie pe toți. Dacă aș schimba ceva, ce aș schimba? Aș începe să țin un jurnal despre cum mă simt, dar cred că după o săptămână de autoanaliză m-aș plictisi. Și nu pentru că autoanaliza nu e importantă – ci pentru că e mult mai ușor să te afunzi într-un colț întunecat al gândurilor tale decât să faci față realității crunte: că nu știi ce naiba să faci cu viața ta (poate fi și ăsta un exemplu, dada).

Și totuși, ce îmi spune acest tip? Că viața este despre a te redefini continuu? Că schimbarea ar putea veni dintr-o decizie bruscă, dintr-o reîntoarcere în timp? Poate că da, dar ce facem noi cu aceste schimbări? Alegem un alt drum, dar nu suntem cu adevărat siguri ce se află la capătul lui. Căci viața nu se sfârșește niciodată acolo unde am crezut. Oricât de mult ai încerca să o controlezi, totul se transformă în absurdul unui drum fără capăt, în care tu ești singurul care întreabă „De ce?”, iar răspunsul întârzie și tot întârzie.

Tipul de la masă pare să fi ajuns la o concluzie. „Am nevoie de o schimbare,” zice el. Probabil că tocmai își dă seama că viața nu se schimbă, dar nici nu se poate să stai pe loc. Așa că se ridică, se uită în jur și își ia rucsacul.

- Aș putea să-ți spun ce ar trebui să faci, dar tu ai învățat deja. Așa că pleacă. Sau rămâi. Sau… poate nici nu contează, zic eu. Poate că, la urma urmei, doar faci parte dintr-un mic detaliu al unui puzzle mult mai mare, pe care nimeni nu l-a terminat vreodată. Și oricum…lasă.

Și am înțeles atunci că nimic nu contează. Nu schimbarea, nu întrebarile, nu răspunsurile. Căci totul se reduce la un mic paradox: tu ai vrea să schimbi totul, dar în schimb, tot ce faci e să îți schimbi perspectiva asupra unei lumi care nu te-a întrebat niciodată ce îți dorești.

Iar în final, nimeni nu știe cu adevărat răspunsul.

Poate că nu este o morală în asta. Sau poate că este una – doar că nu o vezi din unghiul potrivit. Da, ce mai e și ăla unghi potrivit? Căci, într-un fel, toți suntem la fel de pierduți, dar măcar suntem cu toții la fel de umani în acest proces de căutare fără sens. Cred.