Un pas în fața altuia…
Era o dimineață de marți. Știi, genul acela de marți care, la prima vedere, te face să te întrebi de ce nu poți să te simți complet mort și totuși complet viu în același timp. Orașul era același oraș, iar eu eram aceeași „eu” – cu o cafea aproape rece în mână și cu gânduri care nu ajungeau nici măcar la jumătatea unui „măcar poate azi voi învăța ceva nou”. Aș fi putut să arunc cafeaua. Dar nu am făcut-o. Evident. O cafea rece are întotdeauna o aură profundă în jurul ei. „Măcar asta mă face să mă simt adâncă”, am gândit, fără vreo urmă de auto-compasiune. Deci, am continuat să mă plimb, conștientă de cât de „fain” este să mergi fără niciun scop clar, dar cu un obiect în mână. Clar părea că am treabă!
Și apoi a apărut. O pisică. Nu una oarecare. Ci una care știa exact ce vrea: locul perfect pentru un somn, și – să fim sinceri – locul acela era fix pe picioarele mele. Cum? Nu știu. Cum de pisicile aleg atât de ușor? De parcă ar ști deja că noi, oamenii, nu avem nicio șansă. De parcă ar fi o formă de artă să te faci să te simți inutil și totuși să te uiți la asta și să îți spui: „Da, e în regulă. Să rămânem așa.” Pisicile au un talent rar. Noi, oamenii, doar pretindem că știm ce facem.
În fine, am rămas în acea poziție de „refugiu pisicesc” câteva secunde bune, și – spre uimirea mea – m-am simțit mai confortabil decât mă așteptam. Asta până când, dintr-o dată, a apărut un tip în costum. Știi tu, genul acela de costum care este atât de strâmt încât te face să te întrebi dacă bărbații chiar își doresc să fie altceva sau doar își doresc să fie strânși într-un loc unde aerul nu ajunge. M-a depășit rapid, cu un pas aproape militar, dar și cu o privire disperată aruncată în telefon. Pare-se că era mai preocupat de cine l-a mai „like-uit” decât de faptul că el și-a pierdut definitiv contactul cu realitatea. Dar totuși, cum să nu te gândești – „Oare dacă îți strângi și mai tare cravata, poate ajungi să respiri și tu, ca restul lumii?”
Am râs puțin de mine pentru că m-am gândit să-i spun asta, dar, evident, am realizat că nu e cazul. Nu era cazul. Sau poate era? Poate că pentru mine, marțea e un fel de „totul este absolut corect, chiar și atunci când nu ai niciun motiv să crezi asta”.
Și, pentru că viața are tendința să te îndemne să reflectezi în momentele cele mai nepotrivite, am ajuns lângă o fântână. Nu o fântână oarecare, ci una din aia cu monede. De obicei, în fața fântânilor se află un bătrân care aruncă monede cu o regularitate aproape ritualică, ca și cum ar putea schimba ceva în universul ăsta doar printr-o aruncare exactă de monede. L-am privit câteva secunde și m-am întrebat: „Poate bătrânul ăsta chiar își cumpără timp sau doar își face un inventar al tuturor dorințelor neîmplinite?” „Sau poate își ia un strop de liniște, pentru că și asta se vinde.”
Și da, am băut cafeaua răcită până la ultima picătură, ca și cum nu aș fi avut nimic mai bun de făcut. Tocmai am descoperit un adevăr greu de digerat: Noi toți credem că putem cumpăra tot ce nu putem cumpăra. Arunci o monedă în fântână și îți spune ceva miraculos despre lume, chiar dacă nu ai habar ce înseamnă asta. Poate doar vrei să te simți mai puțin inutil. Mai puțin…neîmplinit. Sau poate că toți suntem niște idioți care fac ritualuri doar pentru a crede că putem controla cumva universul ăsta, mi-am zis, zâmbind puțin. Nu aveam un răspuns clar, dar măcar îmi dădea senzația că sunt profundă.
Bătrânul continua să arunce monede. Eu am continuat să mă uit la el fără să mă deranjez prea tare. Iar în momentul ăla am știut ceva cu siguranță: totul era mai mult o iluzie. Poate și viața. Poate și marțea.
M-am ridicat și am început să merg mai departe. Fără o direcție stabilă, dar cu acea senzație că… măcar am făcut un pas. Oamenii se plimbau agitați în jurul meu. În fine, am trecut pe lângă o pisică neagră, bărbatul în costum mai strâmt cu 3 numere și bătrânul visător și mi-am spus, în gând, că viața merge înainte. De obicei, oamenii ar zice „așa e, trecem prin ea.” Eu sunt de acord doar cu “așa”. Oricum, fiecare pas pe care îl facem e o poveste. Așa și-așa!
Aoleu, ce m-am mai încurcat cu toate cuvintele astea care seamănă între ele.
