Vând suflet?

VÂND suflet.
Stare bună, de colecție rară. Cu doar câteva urme fine de uzură emoțională, mici trânte de conștiință și o zgârietură adâncă – lăsată de ultima mea tentativă de „lasă, că mă odihnesc eu altădată”. Nu e grav. Se poate acoperi ușor cu un strat subțire de umor, o glazură de „hai, că nu-i chiar așa rău” și poate un moment din ăla când râzi cu gura până la urechi… dar simți un pic de umezeală în colțul ochiului.

Folosit intens în situații-limită, în decizii luate pe stomacul gol și conversații care încep cu „hai la o cafea” și se termină cu „mintea mea stă, oare, întinsă pe un pat de pufuleți?”.

Accept plată în bonuri de masă, complimente nemeritate și monede de aur spiritual – alea care nu țin de foame, dar dau bine în biografia interioară. Preț negociabil, dar vă rog, nu veniți cu „îți rămân dator(are)”. Am deja un tabel Excel de oameni care „rămân datori” și încep să cred că e o schemă piramidală sentimentală.

Rog universul, destinul și toate forțele nevăzute să-și mute semnele criptice pe altă frecvență. Vreau ghidaj clar, cu bullets, subpuncte, PDF atașat. Nu „totul se întâmplă cu un motiv” sau „când se închide o ușă, se deschide alta”. N-am aplicat la triatlon printre uși. Vreau doar să stau cu fața spre Soare, să mănânc o înghețată cu fistic, fără întrebări existențiale între înghițituri.

Că tot vorbim de vânzări…
Rog pe toți să nu mă mai întrebe despre căsătorie și alte ritualuri cu panglică și opinii colective. Nu mai pot cu momentul ăla în care două persoane decid că „împărțirea vieții” înseamnă că nici pernele decorative nu le mai poți cumpăra fără avizul comitetului de familie, prieteni și, la nevoie, avocat.

Apropo de așteptări…
Am mușcat recent dintr-un măr și-am simțit iritație de la „extraordinară”, „suflet bun”, „mama Dolores”. Complimente care vin la pachet cu o presiune subtilă: fii mereu așa, altfel dezamăgești. Dar cum să nu dezamăgesc…așteptările?

Tiberiu, de la NN Asigurări – îmi pare rău că ți-am dat block și m-am răstit în ultimul apel. Dar, sincer, dacă mă suni într-o zi proastă, te cam joci cu karma ta. Am pe WhatsApp statusul „Doar apeluri urgente”. Dacă pensia mea e urgentă…nu e semn bun. M-am uitat în oglindă: trei fire albe bine distribuite și genunchii îmi pocnesc dimineața ca niște covrigei uitați în soare. Nu mă ajuți, Tibi.

Și cei de la VF, vă rog, stop cu ofertele generoase de „minute nelimitate pentru cei dragi”. Realist vorbind, n-am atâtea persoane care-mi răspund încât să am ce face cu atâta conectivitate. Poate un abonament cu „răspuns garantat la mesajele importante” ar prinde mai bine.

Ah, și barista de la colț – nu mai întreba de ce beau cafea cu lapte de ovăz. Întreabă-te cum e să fii intolerant la lactoză și să fii judecat în același timp. Nu-i ușor să fii hipster cu scuze medicale reale.

Altfel…

Când te întrebi dacă ai ales bine sau doar ți-ai mințit conștiința în mod creativ, sufletul începe să devină mai puțin „abstract” și mai mult „de vânzare”. Dar cine îl mai cumpără? Trântit, zgâriat, obosit de atâta răscruce. Și totuși, el rămâne – încă acolo. Constant. Loial. Ca o aplicație care rulează în fundal, chiar și când totul pare că s-a închis.

Râd cu plâng. Plâng cu râd.

– Uite! Acolo, sunt țestoase de sus până jos!
– Da, da… Parcă te liniștește gândul, nu?

Din Cine-a pus vaca în copac?