Pătrunjel-Voinicul și Robert De Niro

Sunt măritată de 24 de ani și încă nu știu dacă îl iubesc pe Pătrunjel-Voinicul sau dacă pur și simplu am făcut imprinting pe el, ca un pui de rață pe prima siluetă mișcătoare.

Nu-mi tremură genunchii când vine acasă la 6 și jumătate, dar nici nu mă gândesc la arsenic când îi aud pașii pe hol.

Viața intimă? Nu arde ca un foc de tabără, dar nici nu necesită măsuri de resuscitare.

Pătrunjel-Voinicul e un om bun. Are umor, cumpără parfumuri din duty-free și nu și-a pierdut vremea cu podcasturi despre „masculinitatea pierdută.” În schimb, are o preocupare intensă pentru probleme existențiale de mare calibru: dacă menajera i-a călcat pantalonii și dacă robinetul de la baie încă picură.

De la 17 ani, n-am mai dormit singură. Asta înseamnă fie că îl iubesc, fie că sunt dependentă psihologic ca un câine de apartament care nu poate dormi fără stăpân. Dacă într-o seară m-aș duce la culcare și el n-ar fi acolo, nu știu dacă aș simți un gol sufletesc sau doar panica specifică pierderii telecomenzii.

Și totuși, când îmi privesc prietenele și soții lor, îmi dau seama că am tras lozul câștigător. N-are criză de 40 de ani, nu și-a cumpărat motocicletă, nu a descoperit pescuitul ca filosofie de viață și, cel mai important, nu are o burtă pe care să încapă un set complet de farfurii de aperitiv.

Problema? Nu e Robert De Niro.

Nu că De Niro ar fi vreun sex-simbol (poate acum 30 de ani, dacă îți plac bărbații care par ușor periculoși), dar are acel mod de a privi oamenii de parcă le citește direct în suflet, nu doar în lista de cumpărături. Dacă aș fi cu De Niro, probabil că m-ar scoate din sărite – sunt sigură că ar avea un ritual matinal dubios, un complex de superioritate sau o obsesie pentru colecționarea de avioane în miniatură.

Și totuși, într-o zi, într-un moment de claritate (sau criză), m-am dus la psiholog.

Unul bun, recomandat de prietenele mele.

Am intrat în cabinet și, instant, am simțit ceva ciudat. Omul avea un aer familiar, ceva ce mi-a declanșat un sentiment de deja-vu.

Apoi am realizat.

Psihologul… era Robert De Niro. Sau, cel puțin, avea exact privirea aia pătrunzătoare, sprânceana ridicată și acel aer de om care știe despre mine mai multe decât știu eu însămi.

Așa că i-am zâmbit și i-am spus:

— Doctore, cred că avem o problemă. Și cred că tocmai am găsit soluția. Doar că va trebui să ne vedem nici prea aproape de locuința mea, nici prea aproape de cabinetul dumneavoastră.

A ridicat din sprânceană, în stil pur De Niro, iar ea încheiat:

— Eu simt că o să ne înțelegem foarte bine. Prea bine.

Bietul Pătrunjel-Voinicul! Și nici măcar n-a apucat să-și cumpere motocicletă.