Bărbatul care și-a pierdut umbra

Într-o dimineață absolut mediocră, cu același cappuccino pe jumătate băut și aceeași față inexpresivă reflectată în ecranul telefonului, Frunză-Verde-În-Vânt a realizat ceva straniu. Nu-i lipseau cheile. Nici portofelul. Nici vreo urmă de entuziasm pentru viață – asta era pierdută de mult.

Îi lipsea umbra.

A clipit de câteva ori, a mișcat mâna în fața soarelui. Nimic. A făcut un pas în dreapta, apoi în stânga, încercând să-și regăsească reflexia întunecată, dar asfaltul sub el rămânea curat, curat de gol ce era.

— Poate sunt mort, și-a spus.

S-a ciupit de braț. A durut. Deci nu, încă trăia.

A privit în jur. Toți ceilalți oameni aveau umbre, alungite leneș pe trotuar. Deci nu era o problemă cu soarele. Era doar el.

A încercat să-și amintească. Când se întâmplase? Își pierduse umbra treptat, în zilele în care acceptase să tacă în loc să vorbească? În nopțile când alegea să fie „înțelegător” în loc să fie sincer? În întâlnirile de la job unde își îngropa părerile sub „Sigur, cum zici tu”?

— Trebuie să fie ceva medical, s-a gândit el.

A mers la un doctor.

— Domnule Frunză-Verde-În-Vânt, nu există niciun diagnostic pentru… lipsa umbrei, i-a spus medicul, fixându-l ca pe un specimen curios. Dar v-aș recomanda un psiholog.

A mers și la un psiholog.

— Când ați observat prima dată că nu mai aveți umbră?

— Azi dimineață.

— Și cum v-a făcut să vă simțiți?

— Gol. Ca o cameră fără mobilă.

Psihologul a schițat un zâmbet aproape ironic și a notat ceva în agendă.

— Dar vă mai simțiți vizibil? Important? Ascultat?

Frunză-Verde-În-Vânt a râs scurt, fără însemnătate. Cine naiba mai era vizibil în lumea asta unde toată lumea urla și nimeni nu asculta?

Seara, s-a refugiat într-un bar, gândindu-se că poate alcoolul ar putea să-i deseneze o umbră înapoi.

Barmanul i-a pus berea pe tejghea și l-a privit atent.

— Tu cine mai ești?

Pentru prima oară, Frunză-Verde-În-Vânt nu a știut ce să răspundă.